De ce nu câștigă cel mai tare master
Toate serviciile mari de streaming normalizează volumul la redare. Dacă masterul tău este mai tare decât ținta serviciului, serviciul îl coboară exact cu diferența — materialul liniștit nu este ridicat. Un master împins la −6 LUFS se aude, așadar, la fel de tare ca unul la −14, doar că ajunge cu toată limitarea și fără dinamică. Războiul volumului s-a încheiat în clipa în care normalizarea a devenit implicită. Din limitarea excesivă rămâne planeitatea, nu volumul.
Ce măsoară de fapt integrated LUFS
LUFS înseamnă loudness units relative to full scale, măsurate conform ITU-R BS.1770-5. Semnalul este filtrat pentru a aproxima modul în care auzul uman ponderează frecvențele, împărțit în blocuri suprapuse de 400 milisecunde și mediat cu două porți: una absolută, care elimină tot ce se află sub −70 LUFS, și una relativă, care elimină tot ce se află cu mai mult de 10 unități sub media blocurilor care au trecut de poarta absolută — nu sub media tuturor blocurilor, ceea ce este greșeala obișnuită. Tocmai din cauza acestei porți LUFS urmărește cât de tare se simte o piesă, nu cât de tare sunt pasajele ei cele mai liniștite. Instrumentul acesta implementează algoritmul respectiv, nu o aproximare a lui.
True peak nu este același lucru cu peak
Indicatorul din DAW arată sample peak: cea mai mare valoare din fișier. True peak estimează cea mai mare valoare din forma de undă analogică reconstruită între eșantioane, care poate fi mai mare. Contează pentru că fiecare magazin recodează fișierul într-un format cu pierderi, iar recodarea poate împinge un semnal deja plin peste full scale. Rezultatul este o distorsiune care nu a existat niciodată în master. Instrumentul supraeșantionează de patru ori pentru a o măsura, exact ca un indicator de broadcast.
Cifra spre care merită să țintești
Fă masterul în jur de −14 LUFS integrat, cu true peak la −1.0 dBTP sau sub, și vei suna așa cum ai intenționat pe fiecare serviciu mare. Dacă alegi deliberat să mergi mai tare de −14 LUFS, coboară true peak-ul la −2.0 dBTP ca să lași loc encoderului. Dacă diferența dintre peak și loudness scade sub 8 LU, limitezi atât de puternic încât normalizarea va șterge oricum câștigul. Nimic din toate acestea nu este o regulă obligatorie — este pur și simplu ce fac platformele cu fișierul tău după ce îl încarci.
Ce mai verifică instrumentul
Frecvența de eșantionare și adâncimea de biți față de setul acceptat. Numărul de canale, pentru că fișierele mono și cele în care ambele canale sunt identice sunt motive frecvente de respingere. Clipping-ul, numărat în eșantioane. Componenta continuă. Liniștea de la început și de la final, pentru că mai mult de 5 secunde la oricare capăt este respinsă de mai multe servicii. Și corelația stereo, care prinde problemele de fază din cauza cărora un mix se prăbușește la redarea în mono — adică pe majoritatea difuzoarelor de telefon, a boxelor inteligente și a sistemelor de club.
Ce tipuri de fișiere funcționează?
Orice poate decoda browserul tău: WAV, FLAC, MP3, AAC sau M4A, iar în majoritatea browserelor și AIFF. Pentru o verificare reală de livrare folosește chiar fișierul WAV sau FLAC pe care intenționezi să îl trimiți, pentru că analiza unui bounce MP3 îți spune despre acel MP3, nu despre masterul tău.